Definire şi caracteristici ale psihoterapiei integrative
Autor: Psihoterapeut Mara Priceputu

            În literatura de specialitate se procedează, de obicei, la instituirea unei distincţii între “integrativ” şi “eclectism”; abordarea integrativă este adesea descrisă ca o cuprinzătoare şi coerentă procesionalizare internă, în timp ce eclectismul în general, se referă la un proces mai mult de a alege aleator “ce funcţionează” într-o anumită instanţă. Totuşi, observăm modul dinamic în care mulţi clinicieni în practică, demarează un proces integrativ insoţind o persoană in procesul de creştere personală şi de schimbare treptata dezvoltându-şi un nou stil individual de comportament şi de funcţionare.

            Integrarea vine de la cuvântul latin "integer", a întregi, şi integrare, a face pe deplin, complet, şi se referă la o parte care intră într-un ansamblu. În filosofie, este stabilirea unei strânse interdependenţe între diferitele părţi ale unui organism viu, al unei societăţi. În psihologie, acest termen se referă la includerea de noi elemente într-un sistem. Sinonimele acestui termen sunt: asimilare, amalgamare, încorporare, unire.

            Fiecare psihoterapie are modalitatea sa de orientare şi “zona sa de expertiză”, iar relaţiile dintre formele şi strategiile terapeutice pot compensa slăbiciunile acestora.
Mai mult, modalităţile de cercetare psihoterapeutică în scopul de a alimenta practica, în acord cu integrarea, sunt incluse ca potenţial al consolidării acestei orientari, prin aprofundarea dintre asemănările sau diferenţierile întâlnite în orientările generale, toate acestea cu scopul de a identifica mecanismele de schimbare la indivizi, precum şi dezvoltarea de metodologii care să prezinte un sens împuternicit psihoterapiei integrative.

            În domeniul integrativ, termenul “integrator” a avut multe definiţii şi aplicaţii. În general, acest termen se referă la orice orientare în psihoterapie care exemplifică, sau care oferă în dezvoltarea personală o conceptualizare coerentă, cu principii teoretice ce vizează combinaţia de două sau mai multe abordări specifice, sau care reprezintă un nou model meta-teoretic de integrare în sine. Psihoterapia integrativă aduce răspunsul adecvat si eficient la necesităţile spirituale, emoţionale, cognitive, comportamentale ale persoanei astfel încât resursele personale să fie maximizate, ţinând cont de limitele fiecărui individ şi condiţiile exterioare. Norcross şi Goldfried vorbesc despre înţelesul tradiţional al integrării psihoterapeutice ca fiind sinteza a diferite sisteme psihologice sau orientări teoretice. (Norcross şi Goldfried, 2005 în Geller, J.C. Norcros, 2005).

            Obligaţia etică a psihoterapeuţilor integrativi este de a dialoga cu psihoterapeuţii de diverse orientări şi de a rămâne informaţi cu privire la cercetările şi descoperirile în domeniu.

            Psihoterapia integrativă promovează flexibilitatea abordării şi subscrie la menţinerea standardelor de excelenţă în serviciile pentru clienţi, în formare şi supervizare. Psihoterapeuţii integrativi creează strategii psihoterapeutice personalizate, tehnici şi construcţii, pentru rezolvarea diverselor situaţii cu care se confruntă clienţii. Acest proces nu se face hazardat, ci într-o manieră bazată pe intuiţia clinică şi o cunoaştere solidă şi clară a problemelor existente şi a soluţiilor necesare. Aceştia manifestă o atitudine profesională, de respect, bunătate, onestitate, autenticitate şi egalitate în abordarea clientului.

            Psihoterapia integrativă afirmă importanţa asigurării unui cadru terapeutic potrivit, în care dezvoltarea şi vindecarea pot avea loc într-un spaţiu intersubiectiv creat împreună de către client si psihoterapeut.

            În cursul acestei dezvoltări mulţi dintre terapeuţi trec printr-o etapă în care se bazează pe mai multe abordări în funcţie de nevoile clientului. Cu privire la acest proces de dezvoltare, Norcross şi Goldfried sugerează că, în general, în domeniul terapiei integrative, "Principalul fapt este distincţia între pragmatismul empiric şi flexibilitatea teoretică. Integrarea se referă la stabilirea unui angajament faţă de un concept teoretic sau practic, o creaţie de dincolo de eclectism socotit ca pragmatic pentru amestecul său de proceduri" (Norcross şi Goldfried, în Dafinoiu, I., 2001).

            Din punct de vedere epistemologic, psihoterapia integrativă reprezintă o paradigmă, o intersecţie a mai multor discipline, confirmând astfel tendinţele integrative ce marchează, începând cu mijlocul secolului al XX - lea, evoluţia societăţii aflată în prefacere rapidă sub acţiunea domeniului digitalizărilor instalate (înalta tehnologie şi manifestările comunicaţionale).

            La sfârşitul anilor 1960, domeniul psihoterapiei era dominat de trei şcoli ce propuneau trei sisteme închise terapeutice: psihanaliza, terapia rogersiană şi terapia comportamentală. Majoritatea adepţilor acestor şcoli se străduiau să-şi aplice terapia după regulile respective şi nu aveau deloc contacte cu alte moduri de a privi lucrurile. Începând cu anii 1980 această situaţie s-a schimbat şi a evoluat spre o atitudine mai suplă: de la un mod de a privi lucrurile centrat pe şcoli, spre o perspectivă centrată pe problemele de care suferă pacienţii.

            Cauzele acestor schimbări se află în dezvoltarea psihologiei generale (“cotitura cognitivă”), în critica adresată din exterior şi din interior diverselor sisteme, cât şi în cercetarea asupra efectelor psihoterapiei şi în cererea aflată în creştere, atât din partea pacienţilor cât şi a instituţiilor de sănătate, ca aceste terapii să fie eficiente.

            Chiar în momentul în care critici externe şi interne ale sistemelor erau mai insistente, aproape ca un fenomen concomitent, se conturau în paralel tentative în renovarea şi în revenirea interesului pentru pluralism, pentru integrarea diferitelor sisteme, eclectism şi pentru cercetare. Atât literatura profesională, cât şi lucrările de cercetare demonstrează că acest interes s-a dezvoltat clar în cursul anilor 1980; lucrările lui Goldfried (1980), ale lui Arkowitz şi Messer (1981), ale lui Beitman şi Klerman (1991) sunt exemple în această privinţă. Fondarea cunoscutei Society for the Exploration of Psychotherapy Integration (SEPI, 1983), care a suscitat de atunci un interes în creştere, este o initiaţivă ce se înscrie în maniera prezentată anterior.

            Abordarea integrativă oferă o viziune nouă, amplă despre tratamentul psihoterapeutic. Plecând de la conceptualizarea sistemică a fiinţei umane, de la conceptul corp-minte-spirit, prin abordarea integrativă se obţine o înţelegere unitară a complexităţii fiinţei umane, în ansamblul funcţionalitaţii manifestărilor sale.
Astăzi ştim că trupul, mintea, emoţiile şi spiritul sunt inseparabile şi că, împreună, joacă roluri esenţiale, interconectate în păstrarea unei stări de sănătate bune. Prea multă suferinţă într-una sau alta dintre zone poate produce dezechilibru.

            Menţinerea echilibrului poate aduce armonie şi poate genera productivitate, conducând spre o stare de bine şi spre performanţă. Echilibrul este instalat atunci când un individ este în măsură să facă faţă eficient mediului.

            Un prim pas în favoarea schimbării şi introducerii spiritului integrativ, eclectic, putem spune că a fost identificarea problemei referitoare la credinţa în sistem; ceea ce diferenţiază gândirea centrată pe şcolile anterioare este faptul că există diferite moduri de a vedea lucrurile şi că şi aceste opinii au dreptul lor de a exista.

            O a doua atitudine privitoare la schimbare în acest domeniu îşi are rădăcinile mai ales în ipoteza echivalenţei efectelor terapeutice rezultând din cercetarea asupra evaluării şi din studiul factorilor terapeutici. Ipoteza de bază este aici cea a factorilor terapeutici nonspecifici, cea a factorilor comuni.

            Din această perspectivă, este vorba de a studia şi de a amplifica nu diferenţele dintre şcoli, ci mai degrabă punctele comune, pentru că factorii comuni sunt cei care produc efectul terapeutic. În vreme ce punctele de vedere schiţate mai sus porneau de la întrebarea: “Ce separă şcolile?” sau “Ce au ele în comun?” punctul de plecare pentru o a treia perspectivă este întrebarea: “Ce măsuri luate, de care terapeut, sunt cele mai eficace, la care client, având ce problemă?”. Este maniera de a vedea lucrurile pe care o putem califica drept “eclectism tehnic” şi care, dacă este urmată sistematic şi critic, se dovedeşte a fi cea mai interesantă atât pentru cercetare, cât şi pentru clinică (şi deci pentru client). Ea a influenţat nu numai cercetarea diagnostică (descrierea şi clasificarea problemelor şi a clienţilor) şi cercetarea asupra efectelor terapeutice (problemele spectrului efectelor), ci şi cercetarea asupra proceselor (dezvoltarea manualelor de terapie şi microanaliza proceselor terapeutice) şi a revigorat cercetările asupra indicaţiei.

            Ca şi primă consecinţă: tendinţa actuală în psihoterapie este una înspre integrare, apărând astfel lărgirea ariei de tehnici şi metode folosite, spre o complexitate teoretică şi practică.Abordarea include strategii clar definite de a permite clientilor să îşi dezvolte noi modalităţi de organizare a evenimentelor şi a comportamentului.

            Pe baza analizei mai multor abordări teoretice legate de schimbare, Goldfield şi Padawer (1982) au subliniat anumite strategii clinice comune care se regăsesc în mai multe scoli de gândire, surprinzând astfel aspectul integrativ al tratamentului. Acesti factori comuni au fost identificati şi constau în facilitarea aliantei terapeutice, utilizarea încurajării şi a inducerii speranţei, întărirea conştientizării experienţelor semnificative. 

            Utilizarea acestor factori comuni îl ghidează pe terapeutul integrativ către un nivel strategic, unde este capabil să intervină fără a fi limitat de curentele unei anumite şcoli de gândire, întrucât cerinţele particulare ale cazului tratat îl determină să utilizeze anumite metode. De exemplu, încurajarea clientului spre conştientizare poate include orientarea către gânduri, sentimente, dorinţe, acţiuni sau impactul asupra celorlalţi, sau alte metode teoretice asociate diverselor abordări terapeutice (psihodinamic, interventia interpersonală, proceduri comportamentale). 

            Cadrele de referinţă teoretice ale reprezentanţilor acestor cercetări sunt de diverse tipuri (Lazarus, 1976; Garfield, 1980; Beutfer, 1983); ceea ce au totuşi în comun este faptul că alegerea şi combinarea metodelor de tratament sunt bazate pe cât posibil pe cercetarea empirică şi sunt fondate din punct de vedere raţional.
Integrarea eficientă implică tehnici de prelevare din diverse abordări. Pentru a împrumuta selectiv este necesară, aşa cum aminteam în rândurile anterioare, o bază solidă într-o paradigmă.

            Eforturile integratoare sunt sisteme cuprinzătoare care includ o întreagă gamă de abordări sub o singură umbrelă şi promovează ca fundament de experienţă umană o gamă largă de aspecte în acest sens. Unul dintre dezavantejele acestor abordări cuprinzătoare este că acestea cer mai mult de la terapeuţi, ei trebuind pe lângă munca depusă să gestioneze tendinţa de a renunţa prea repede şi de a apela la schimbarea strategiei.

            Exemplele concepute să optimizeze înţelegerea reprezintă modele terapeutice care aleg ideile cheie ce apar în diferitele şcoli de terapie şi care sunt conectate cu principii cuprinzătoare, acestea fiind denumite metacadre. În mod practic aplicarea metacadrelor spre exemplu în terapia de familie este concepută în termenii eliberării constrângerilor, la orice nivel, împiedicând familia de la rezolvarea problemelor acesteia. Un alt model este cel al terapiei integrative centrată pe problemă. Când metacadrele extrag elementele cheie din diferitele teorii într-o nouă sinteză, terapia integrativă centrată pe problemă încorporează o varietate de abordări fără să încerce să le combată.

            Terapeuţii susţin că pentru a “împrumuta selectiv” este necesară deţinerea unei baze solide într-o anumită paradigmă. În aceste sens abordarea specializării trebuie să aibă importanţă pentru terapeut în sine, să fie validată pe parcursul dezvoltării personale a acestuia şi mai ales compatibilă cu viziunea celui implicat despre oameni şi felul în care interacţionează cu aceştia. Folosirea tehnicilor în mod amalgamat fără existenţa unui focus conceptual poate trimite la o formă de eclectism neavenită, fără rezultate mulţumitoare în diada client-terapeut. Tehnicile de împrumut din alte abordări sunt eficiente în măsura în care ele se potrivesc paradigmei de bază în care terapeutul operează.

            Psihoterapeutul de orientare integrativă foloseşte o serie de tehnici educaţionale care au scopul de a informa corect, concret, realist, la îndemâna clientului astfel încât să aibă cadrul propice formării şi dezvoltării unei viziuni despre sine şi viaţă constructivă. Lipsa de informaţie, informaţia incompletă sau informaţia denaturată participă la construirea unor "realităţi deficitare". Acest aspect educaţional ne aduce beneficiul prevenţiei dacă este abordat la timp, astfel încât să construim corect şi să evităm pe cât posibil etapa de tratament.

            Fie că este denumită eclectică la nivel teoretic, fie că este privită ca un “amestec de tehnici”, psihoterapia integrativă este cu siguranţă o metodă psihoterapeutică eficace în tratamentul oricărei problematici care ţine de sfera psihoterapiei.

            Psihoterapia integrativă face apel la toate metodele psihoterapeutice înglobând psihoterapia clasică, psihoterapia sistemică, psihoterapia sistemică integrativă, psihoterapia cognitiv-comportamentală, hipnoterapia, psihoterapia de orientare analitică, tehnicile psihodramatice şi de terapie de grup etc.

            În plus, sunt aduse elemente noi, adaptate problematicii clientului. De fapt acesta este principalul atu al psihoterapiei integrative: adaptabilitatea la problematica clientului, fără constrângerea unui set relativ restrâns de “unelte terapeutice”. Accentul este pus pe strategia psihoterapeutică, înţelegerea problematicii, perspectiva psihodinamică şi cunoaşterea unor tehnici de intervenţie variate.
           
Abordarea integratoare relevantă este concepută pe bazele terapiilor existente în felul în care acestea pot fi practicate coerent, într-un cadru teoretic consecvent. Efortul sintetizator este opera mai multor psihoterapeuţi şi cercetători care urmăresc perspectiva biopsiho-socială în care procesele biologice, psihologice, relaţionale, comunitare, societale sunt percepute ca relevante în a înţelege problematica umană.

Bibliografie:

Amado, G., Guittet, A. (2007), Psihologia comunicării în grupuri, Iaşi: Editura Polirom.

Alden, L. E., Wiggins, J. S., & Pincus, A. L. (1990). Construction of circumplex scales for the Inventory of Interpersonal Problems. Journal of Personality Assessment, 55, 521-536.

Dafinoiu I. (2001), Elemente de psihoterapie integrativă, Iaşi: Editura Polirom.

Gerller, J.D., Norcross, J.C., Orlinsky, D.E. (2005), Formarea pentru psihoterapie, Bucureşti: Editura Trei.

Locke, K.D. (2000), Circumplex Scales of Interpersonal Values: Reliability, validity, and applicability to interpersonal problems and personality disorders. Journal of Personality Assessment, 75, 249–267.

Pincus, A.L., & Wiggins, J.S. (1990), Interpersonal problems and conceptions of personality disorders, Journal of Personality Disorders, 4, 342–352.

Popescu-Neveanu, P. (1978), Dicţionar de psihologie, Bucureşti: Editura Albatros.

Priceputu, M. (2009), Optimizarea relaţiilor interpersonale în cadrul demersului psihoterapeutic integrativ, în Sassu, R., Cercetarea psihologica moderna: directii si perpsective. Abordari actuale in psihologia aplicata (pp. 44-51), Bucureşti: Editura Universitară

Palmer, S., Woolfe, R. (2000) – Integrative and eclectic counselling and psychotherapy, Londra: Sage Publication.